Privesc cu speranță cerul, e drumul spre stele. Suntem parte din picătura de viață ajunsă voit pe Pământ, pentru ca din ea să apară la momentul potrivit cei care au ca destin să devină la rândul lor creatori. Și am reușit, în cea mai rapidă, dar și periculoasă evoluție, ajungând să punem în pericol viața însăși.
Iar devenirea noastră va fi încheiată doar atunci când vom intra în armonie cu Natura și Universul și vom fi cei care vom depune la rândul nostru, pe alte planete, o altă picătură de viață, repetând „experimentul”, pentru că acesta este examenul nostru de absolvire către nivelul următor.
Privesc cu speranță cerul. Sunt în nava S-MB-2932E, anul terestru 2044. Ne întoarcem din misiune. Am instalat în spațiu un panou publicitar pentru o ofertă Moon-Break care va fi vizibilă pe cerul nopții.
Ne îndreptăm spre casă. Niciodată nu mă satur privind Planeta Albastră. Amestecul de ape nesfârșite și munți împăduriți, orașe ce sclipesc în noapte, întinderea oceanelor care emană un calm absolut. Anotimpurile se desfășoară după ciclul lor regulat.
Ne intersectăm cu alte nave care vin și se întorc din misiuni, fiecare pe culoarul planificat. Conform unui vechi obicei, ne facem semnale de salut cu flash-uri, simbolizând pentru noi reușita conceptului e-Mobility, emisii de carbon zero. Acum zeci de ani era doar o speranță pentru a ecologiza transportul terestru. Viața planetei era în pericol. Acum extindem conceptul și în trasportul spațial.
Ne apropiem. Acum întâlnim nave de transport pământene. Cele de pasageri au ajuns la mii de locuri, iar cele cargo transportă acum mii de tone. Sunt doar câteva, care aterizează în puncte principale, de unde pasagerii sau mărfurile sunt distribuite pe benzi robotizate în câteva minute, spre orice desinație de pe planetă. Un drum dintr-un capăt în celălalt al Pământului, nu durează mai mult de 6 ore.
Suntem deasupra munților. Este peisajul pe care îl iubesc cel mai mult. Vârfuri stâncoase par să ne prezinte onorul, izvoare limpezi al căror susur mi-l induc în minte și multe, multe căprioare care nu mai fug speriate de motoarele noastre, devenite silențioase. Văd și un urs simpatic care doarme la soare.
De când energia solară este captată doar în spațiu, centralele eoliene și câmpurile cu panouri fotovoltaice au dispărut, redând naturii dreptul de a se desfășura în voie în toată măreția ei. Pionieratul început acum mulți ani a reușit. Atmosfera Pământului a ajuns la echilibrul său natural, vizibilitatea este ideală.
Trecem pe deasupra oceanului. Văd grupuri de delfini care sar jucăuși întrecându-se cu valurile. La țărm este în desfășurare un concurs de iole. E hobby-ul meu preferat de weekend. De zece ani, transportul maritim de mărfuri a dispărut. Doar câteva vase de croazieră se desfășoară în apropierea țărmurilor.
Acum se văd autostrăzile străbătute de benzi transportoare de mare viteză. La periferia marilor orașe, automobilele fără șofer sunt sortate automat și îndrumate pe traseele solicitate la intrarea în trafic. În orașe își continuă drumul pe străzi suspendate, iar la finalul cursei sunt garate în cea mai apropiată parcare supraetajată.
La sol circulă doar pietoni, iar pe piste speciale, fel de fel de modele de aparate electrice pe una, două sau mai multe roți, pentru nostalgicii acestor moduri de deplasare.
Am aterizat. Este visul meu pentru Drumul spre stele –emisii de carbon zero!
Alte Compuneri:
Articol premiat în competiția Spring SuperBlog 2019
M-ai plimbat catre stele. Imi place inceputul. Nu ca mai departe ar fi mai prejos, dar imi place ideea. Inteleg ca e un concurs. Succes!
MUltumesc Bogdan! Da, un concurs creativ.