Sedna

Sedna, odată o frumoasă fată inuită, acum zeița mării. Ea a trăit împreună cu tatăl ei într-un sat inuit. Ei erau foarte fericiți, dar în timpul iernii reci, căutarea hranei era imposibilă.

Casa ei era mică, dar confortabilă. Avea perne moi și pături din blănuri, apă caldă de băut și un tată care să-i țină companie. Tatăl Sednei și-a prețuit fiica atât de mult încât, din cauza laudelor sale constante, a devenit leneșă și egoistă. În zilele de iarnă, în loc să-și ajute tatăl să vâneze și să pescuiască, ea stătea oglindindu-se în pojghița de gheață, fascinată de propria reflexie.

Răsfățul

Când a venit timpul să se căsătorească, Sedna a refuzat. Se credea prea frumoasă și prea specială. Deși mulți băieți au venit în satul lor în căutarea unei soții, Sedna nu a arătat nici un interes pentru ei. Stătea ascunsă, privindu-și propria reflexie în oglinda apei înghețate.

Dar vremea a devenit potrivnică. Vânturile ierni au crescut cu fiecare an, vânătoarea a devenit tot mai grea, iar mâncarea tot mai puțin disponibilă. Tatăl Sednei se temea de siguranța lor.

În cele din urmă, el a luat o decizie, sperând că va salva viața fiicei sale. El i-a poruncit Sednei să se căsătorească cu primul bărbat care va intra în satul lor. Deși era trist să se despartă de ea, nu mai putea să-și permită să hrănească două guri.

Căsătoria

Când un bărbat acoperit cu o manta a intrat în satul lor, Sedna, deși nefericită, a urmat voința tatălui. S-a căsătorit cu acesta. Bărbatul i-a promis o viață bogată și mâncare pe săturate. Tatăl Sednei era atât de fericit, că nu i-a păsat cum arăta bărbatul care și-a acoperit înfățișarea cu mantaua.

Când Sedna a dormit, seara, înainte ca perechea să plece spre satul bărbatului, acesta a turnat o poțiune secretă în paharul de apă al fetei. Când ea s-a trezit în dimineața următoare, a băut apa, și-a luat rămas bun de la tatăl ei și a promis să-l viziteze cât de des va putea.

Odată ce și-a părăsit casa copilăriei, pe măsură ce poțiunea își făcea efectul, totul a devenit întunecat.

Realitatea

Când s-a trezit, se afla în vârful unei stânci mari cu vedere spre mare. Era șocată să afle că bărbatul învelit nu era deloc om, ci un corb mare și negru!

Sedna strigă și plânse. Viața ei era imposibilă. Nu avea perne sau pături, nici apă caldă de băut și nici un tată să-i țină companie. Era înfrântă. Iar corbul nu avea nici o afecțiune pentru biata fată. Chiar dacă îi aducea zilnic pește crud, când s-a lovit de tristețea ei el a batjocorit-o:

„Oh, săraca fată! Aceste lacrimi ar putea umple oceanul de două ori!”

Avea un cuib mare pentru dormit, dar corbul i-a lăsat Sednei doar câteva pene cu care să se acopere. Aerul rece i-a crăpat pielea și i-a smuls părul. Ea striga în fiecare zi și în fiecare noapte, în speranța că tatăl ei o va salva.

Vânturile aspre de iarnă au adus plânsul Sednei la tatăl său. El s-a învinuit pentru că a obligat-o pe Sedna să se căsătorească cu un străin și a decis să o salveze.

Regretul tatălui

Își porni caiacul, urmărind sunetul strigătelor Sednei. Când a sosit, a fost șocat să descopere situația de dincolo de stâncile cu vedere la mare. I-a cerut fetei să sară de pe stâncă în barca lui. Din fericire, venise în clipa potrivită, când corbul era în căutare de pește.

Sedna a sărit în caiacul tatălui ei și s-a așezat strâns învelită în piei și blănuri, pe măsură ce tatăl ei vâslea cât mai repede posibil. Au călătorit numai câteva ore, când Sedna a văzut un punct negru în zare. Ea tremura de spaimă, știind că soțul ei o caută. Caiacul se afla acum în mijlocul oceanului, înclinându-se înainte și înapoi. Tatăl ei epuizat de efort, a oprit pentru odihnă.

Dar corbul și-a intins amenințător aripile, zgâlțâind caiacul cu putere.

„V-ați hotărât să mă părăsiți? Atunci și tu vei părăsi acest pământ!”

Cu cît se înălța corbul mai tare, cu atît mai violentă creștea furtuna pe mare. Vântul încâlci părul lung și negru al Sednei.

Tatăl a decis că a făcut o greșeală în încercarea de a-și salva fiica. În deplina lui epuizare, a strigat către corb:

„Du-o înapoi! Ia-o! Te rog! Nu te va mai părăsi niciodată!”

Decizia

Cu aceste cuvinte, tatăl a împins-o pe Sedna în marea furioasă.

Sedna, lovită de șocul temperaturii mării înghețate, a strigat la tatăl ei, a țipat la corb, dar nu a rămas decât cu ea însăși.

Într-o încercare disperată de a trăi, ea a încercat să se întoarcă înapoi pe caiacul tatălui ei. Tatăl și-a luat cuțitul și a încercat să-i desprindă degetele lipite de îngheț de marginea caiacului.

Degetele Sednei pluteau încet spre fundul mării, transformându-se în foci, leii de mare, vidre și moluștele. Aripile corbului se înălțau mai tare și mai grele.

Din nou, Sedna, într-o încercare de a trăi, își înfășură coatele în jurul caiacului. Tatăl său lovea cu padela încercând cu disperare să se salveze de furia furtunii corbului. Dar mâinile fetei au fost atinse. Pe măsură ce pluteau pe fundul mării, ele s-au tranformat în balene, delfini și altele asemenea viețuitoare.

Sedna nu mai mai avea putere de a se lupta. S-a scufundat pe fundul mării.

Zeița mării

După cum se povestește, Sedna este responsabilă pentru toate furtunile de pe mare. Furia ei față de omenire provocată de trădarea tatălui ei, i-a determinat pe toți vânătorii inuiți să arate un mare respect față de mare. Se spune că numai un tip special de persoană – un șaman – poate să călătorească până pe fundul mării pentru a pieptena părul negru, lung și încurcat al Sednei. Doar asta poate calma furtuna Sednei.

Acest nivel de respect pentru această mare zeiță a mării este motivul pentru care un vânător inuit picătură apă în gura prăzii lui; Este un semn de respect pentru a arăta mulțumire față de Sedna pentru că a permis vânătorului să-și hrănească familia.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.